Din dor în dor

Trăim din doruri. În doruri. Și cu doruri. Mai mereu ne afundăm în lacul limpede al dorurilor noastre și uităm de noi. Din vreme-n vreme, vine cineva să-ncerce să ne scoată din dorul nostru și, treptat, nu-i așa?, să ne ducă într-un alt dor. Alteori ne scufundăm într-un ocean învolburat, plin de doruri netrăite frumos ori până la capăt (dacă va fi să existe vreunul). Și ne mirăm că nu ne mai scoate nimeni de acolo. De multe ori nici noi nu ne mai dorim a fi extrași din ‘lumea noastră’.

Adesea rămânem încremeniți în câte-un dor (sau mai multe?!). Stăm acolo și nu ne dăm duși. Ne opintim în amintiri și construim povești, castele din nisipul fin, dar trecător al zilelor și nopților noastre. Legănăm dorul în brațe ca pe un prunc abia născut. Îl ‘alăptăm’ cu ce avem noi mai duios în suflet. Cu căldură, blândețe, melancolie și apoi rămânem uimiți de cât de mult a putut să (ne) crească-n timp: dorul. Poate că n-ar mai trebui să ne mirăm. E voia noastră, e alegerea noastră. Cumpănă, obstacol, pantă lină ori izbăvire.

Am admirat întotdeauna oamenii care n-au rămas înțepeniți într-un vechi dor. Ci au ales să meargă mai departe. Să-și trăiască ziua, noaptea, clipa, anii, nemaigândindu-se la ceea ce a fost ori au pierdut. I-am admirat pentru că au o forță anume. De a merge înainte. De a alege viața, cântul, soarele și viitorul. I-am admirat pentru că nu sunt, n-au fost nicicând ca mine. Au ales să-nchidă cutiuțele trecutului și să-și trăiască (sper, frumos) clipa prezentă. Urarea mea de bine pentru inima lor!

Publicat în Uncategorized | 6 comentarii

Iluzie vie

Cineva mi-a strigat azi: încetează, trăiești în continuare o iluzie!
Îi răspund acum: n-o trăiesc, eu sunt o iluzie.  Că iubirea există și dăinuie.
Toți avem nevoie de această iluzie, îmbrăcată, uneori duios, în cuvânt. Altfel ne-am pierde mințile în cotidian.

De afară se aud țipete. O femeie e iarăși bătută de…bucata ei de iluzie.
Cred că ar trebui să mă mut.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Dor

Ți-e dor vreodată să stai într-o tăcere perfectă și să-mi auzi glasul în al tău gând? Dar să-mi vezi ochii sclipind a lumină doar pentru că te uiți tu-nspre ei? Ți-e dor oare să-mi zărești zâmbetul fâstâcit și obrajii-mbujorați fiindcă ți-ai anunțat tu venirea? Sau poate ți-e dor de frunzele acelea verzi foșnind arome amestecate cu parfum de mângâiere? Dar de fruntea-mi încruntată, căutându-te continuu și acolo unde nu ești, nu ți-e dor? De ceașca ori paharul de cafea-n care mi-am lăsat căpruiul ți-e dor?

Și mie mi-e(ra) dor. Inclusiv de mine…așa.

Publicat în Uncategorized

Pâine. Și tot

Se cutremură până și cerul când simte că tu nu mai poți doar cu firimituri. Și-ncepi să-ți dorești, poate acum pentru prima oară, pâinea-ntreagă. A vieții, a mângâierii, a blândeții, a iubirii. Și ce tristețe imensă te cuprinde atunci când constați că nici măcar nu-i mai poți privi în ochi pe cei care s-au prea obișnuit a-ți picura firimituri. Și cât de-nsingurat devii…

Chiar de intuiești că nu-l vei primi vreodată, să-ți dorești Totul e…tot ce ți-a rămas.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Înserare

E seară și greierii-și încep tacticos partitura. E vară, ce credeai? Și-au început deja concertul. Iar prin fereastra larg deschisă se petrec trilurile lor menite a topi lacătele inimii. Ce gând frumos…să stai la adăpostul greierilor, cu al lor parfum mângâindu-ți singurătățile. Înserarea vine odată cu ultimul greiere care-și cântă dorul pentru vremuri mai bune. Cine știe? Poate-și va găsi ecou în vreo inimă tânără ori mai bătrână, înserată și ea în mai toate pleoapele dorurărilor sale. E cald afară, iar greierii cântă. A duioase amintiri.

Publicat în Uncategorized | 6 comentarii

De-ar fi fost

M-am întrebat ce-ar spune zorile dacă le-aș mărturisi cât și cum te-am așteptat? Probabil că ar râde cu zgomot, umplând Pământul a soare și a lumină. Sau ar plânge timid o ploaie proaspătă, mai de primăvară, înseninând pomeții tari ai zilelor noastre. Îmi crescuseră la un moment dat buruieni pe arterele inimii de atâta așteptare. Iar tu nu veneai. Din vreme-n vreme exista o strigare, mai timidă ori mai cu surle și trâmbițe să ies la apel. Dar eu nu ieșeam. Ce să fi făcut tu doar cu câteva ore, maxim o noapte din viața mea? Sau cu o zi? Ori poate și o săptămână? Am fi mers la munte, probabil, să-ți arăt bradul acela de care m-am lipit strâns-strâns atunci când mi s-a cutremurat lumea. Ori poate grădina cu trandafiri a călugărului bătrân. Era clar că n-aveai tu timp ori gând pentru bradul meu. Și nici nu intenționai să-mi arăți ceea ce, de fapt, mă interesa, inima. Pe aceea mi-ai ținut-o întotdeauna ascunsă, tăinuită, spre ne-vedere. Spuneai și tu, zâmbind ironic la rându-ți, ce să fi făcut eu cu inima ta? Bucuriile simple, ale clipei învârtoșate-n pasiuni temporare, dar dezlănțuite erau mai presus de Cer și Amin. Și-ntr-un fel, era firesc să fie așa. Ce om e acela care nu simte pulsul celuilalt zbătându-se în propria tâmplă? Și ce fel de iubire poate fi aceea-n care doar scriem, dar nu ne vedem? Versul și-a pierdut în timp aroma, iar toate gândurile s-au prăvălit, neștiute, pe apa sâmbetelor mănăstirești, departe de mult doritul alin(t). Lumea și-a continuat mersul, doar eu am rămas încremenită sub privirea ta, ațintită pe fruntea-mi cutată a nesenin. Ce dor imens, niciodată ostoit mi-a hrănit inima! Ce gând, ce firesc, cât tumult!

Mă trezesc brusc din visare. Din lateralul bucătăriei se aude un glas ferm, bărbătos, din vecini: Cici, e gata tocănița aia?

Râd. Chicotind. Te-aș fi iubit (și eu) cu tocăniță cu tot, dar n-a fost să fie. Ori să fim.

Publicat în Uncategorized

File

Nu știu unde au găsit caietul acela cu pagini îngălbenite. Nu de vreme, ci de timpuri, e posibil ca vreun designer sofisticat, cu tente retro (sau vintage?), să-l fi construit cu ani în urmă, iar eu să-l fi cumpărat și apoi să-l fi rătăcit printre rafturi. Oricum, l-au găsit. Și au scris pe prima lui filă un frumos și emoționant mesaj. Mi l-au lăsat la plecare. Altădată l-aș fi citit probabil în grabă, l-aș fi păstrat câteva zile după care…ar fi ajuns la coș. Ce să faci cu atâtea hârtii, nu-i așa? Cum să le ții pe toate? În ultima vreme însă…nu-mi mai vine să rup bilețelele care conțin mesaje adevărate de drag. Semne/pietricele de aducere aminte. Le pun undeva, într-o cutiuță, cu o anume sfială, de parcă și gândul de a le face pierdute m-ar durea până-n prăselele inimii.

Și mă gândesc că-mi doresc să se tot adune un vraf de hârtii, să nu mai am loc pentru a le depozita, dar nu cumva să se oprească fluxul gândurilor bune, scrise. Când părinții ajung să ne tacă, ne-am dori să facem orice pentru a primi o vorbă din partea lor. Așa încât, aș vrea să mi se tot adune astfel de hârtii…îngălbenite de vreme, dar pline de miez.

Și mă mai gândesc ce binecuvântare este să ai părinții/copiii aproape. Am întâlnit destui copii care se comportă ca și cum n-ar avea părinți și am putut observa cutele pe care această indiferență le-au lăsat în inima de părinte. Și atunci ajungi să le dai dreptate celor care spun: numai mamă (tată) să nu fii

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii